Ce-i cu
inspiraţia?
Ce, când,
cum, de ce o provoacă? De ce apare şi dispare în mod subit?
Îmi
amintesc de perioadele în care mă chinuiam să compun un cântec
mult şi bine; până nu venea momentul, cântecul se lăsa
mult aşteptat. E, şi când venea momentul, cântecul era
gata în câteva clipe. Ca un foc făcut din crengi uscate de brad,
care se aprind şi se săvârşesc la fel de repede.
A nu
se confunda cu „a fi inspirat să”,
„a avea inspiraţia să”,
„o alegere inspirată”,
„a se inspira din”
etc. Mă refer aici strict la momentele de creaţie, de exaltare. La momentele de
avânt, forță, entuziasm creator; complex de idei creatoare, stare de maximă tensiune creatoare, cum spun dicţionarele. Îmi pare că-s
absolut penibile articolele pe care le văd apărând pe Internet, despre paşi prin
care să ai mai uşor inspiraţie. Bullshit.
Sunt de părere că aşa ceva nu există. Ca şi cu talentul: îl ai sau nu. Am convingerea că nu poţi să devii talentat prin nişte
paşi sau etape (deja vorbim de muncă aici).
Aşadar,
dacă nu putem deveni inspiraţi, cum ne alege inspiraţia? E legată
de suflet sau de minte? Ceea ce cred cu tărie este
că probabil are legătură cu o minte odihnită (atenţie, nu aerisită!). Uitându-mă în urmă la actele mele de creaţie, când
nu lucram şi eram mai fără griji şi responsabilităţi, eram mult
mai creativă şi implicit mai inspirată. Hopa! Am dat fără să
vreau de o legătură frumoasă: creativitate – inspiraţie. Şi
aici: cine determină pe cine? N-aş putea spune. Dar sunt nişte întrebări la care merită să reflectăm, măcar atunci când ploaia ne ţine în casă. :)
Ei bine, am cam ajuns la o singură concluzie: fericiţi
cei cu inspiraţie!
P.S.: Îmi
doream de multă vreme să scriu ceva pe tema asta, dar n-aveam
inspiraţie :) Am lăsat-o baltă şi iată cum îmi alunecă mâna
pe claviatură în timpul unui curs (care din păcate nu-mi captează
atenţia) la facultate. Îmi doresc de şi mai multă vreme să scriu
o carte şi am convingerea că acel moment va veni şi că nu mă voi
(mai) opri din scris.
