(La) Revedere

Nu l-am mai văzut de aproape un an. Nu ştiu dacă el s-a mai gândit la mine, eu am încercat să-l uit şi să şterg toate amintirile legate de el.

Am încercat să uit cum am locuit împreună, cum ne-am plictisit împreună, cum am împărţit pe alocuri acelaşi pat şi continuu aceeaşi cameră, cum îl vedeam umblând prin florile mele în fiecare zi. Am uitat cum, fără să vreau, era peste tot; în vinul din cană, în calculatorul meu, în caietele de cântece. Am uitat cum am încercat să mă despart de el cu orice preţ şi cum am reuşit într-un târziu.

Întâlnirea a fost una bizară, la metrou la Unirii. Eu - aşteptând metroul, abătută, neatentă. El - venind spre mine cu paşi mărunţi şi siguri, pe peron. Eu - având un sentiment de repulsie la vederea lui. El - unul de nepăsare, trecând prin faţa mea. Am făcut un pas în spate, mi-am ferit privirea şi mi-am dorit să nu-l mai revăd niciodată.


M-am reîntors la ale mele şi ne-am văzut fiecare de drumul lui.

Adio, amice!

Mai mult decât fotbal - Liverpool

Weekend-ul trecut a avut loc Întâlnirea naţională Liverpool FC România, la Braşov. Întrunirea mi-a demonstrat că se poate şi civilizat, că poţi suţine cu eleganţă o echipă, că formaţia cormoranilor este mai mult decât iubită şi în România. 

Peste această întâlnire a domnit un sentiment comun: acela de apartenenţă. Am văzut prietenie şi respect, pasiune, amabilitate, mult şi bine-venit simţ al umorului, jovialitate, fairplay, energie. Pe scurt, oameni faini tare, din toate colţurile ţării. Mi s-a confirmat faptul că suporterii lui Liverpool sunt altfel, frumos de altfel :) Susţin o echipă cu istorie în spate, purtată de suporteri mai departe cu o pasiune ale cărei motive intrinseci îşi au rădăcinile în fotbalul în sine, ca joc. 

Bucharest Brigade s-a strâns cu mic cu mare vineri dimineaţa, în Gara de Nord şi-am plecat spre Braşov. Cu poveşti, cu glume, cu fum în vagon şi (pe alocuri) mâini prinse în uşă (get well :p), ne-am trezit coborând din tren cu Liverpool boys are in town pe buze :) În cadrul LFC Romania Cup, care s-a disputat vineri şi sâmbătă, băieţii au reprezentat capitala cu brio şi într-adevăr există un cuvânt care le poate caracteriza jocul: determinare. Şi ca să fie treaba treabă, au adus şi cupa cu ei la întoarcere :) Felicitări, băieţi! 

Serile au fost pline de cântece intonate de toată lumea, am avut momente când mă treceau fiori (plăcuţi) de la atmosfera creată. Locul în care ne-am strâns a fost decorat din cap până-n picioare, roşul plutea în aer :) Într-una din seri ne-au încântat urechile Stike&Radu cu cântece Irish&Liverpool. Băieţii au reuşit cu o chitară, un flaut şi două voci (care mai mult ca sigur cândva au fost puse bine la treabă) să facă o atmosferă de zile mari. 

Respect pentru participanţi şi organizatori şi să ne vedem cu bine şi la următoarele ediţii :) 

YNWA

Inspiraţie, creaţie, inspiraţie

Ce-i cu inspiraţia?

Ce, când, cum, de ce o provoacă? De ce apare şi dispare în mod subit?

Îmi amintesc de perioadele în care mă chinuiam să compun un cântec mult şi bine; până nu venea momentul, cântecul se lăsa mult aşteptat. E, şi când venea momentul, cântecul era gata în câteva clipe. Ca un foc făcut din crengi uscate de brad, care se aprind şi se săvârşesc la fel de repede.

A nu se confunda cu „a fi inspirat să”, „a avea inspiraţia să”, „o alegere inspirată”, „a se inspira din” etc. Mă refer aici strict la momentele de creaţie, de exaltare. La momentele de avânt, forță, entuziasm creator; complex de idei creatoare, stare de maximă tensiune creatoare, cum spun dicţionarele. Îmi pare că-s absolut penibile articolele pe care le văd apărând pe Internet, despre paşi prin care să ai mai uşor inspiraţie. Bullshit. Sunt de părere că aşa ceva nu există. Ca şi cu talentul: îl ai sau nu. Am convingerea că nu poţi să devii talentat prin nişte paşi sau etape (deja vorbim de muncă aici).

Aşadar, dacă nu putem deveni inspiraţi, cum ne alege inspiraţia? E legată de suflet sau de minte? Ceea ce cred cu tărie este că probabil are legătură cu o minte odihnită (atenţie, nu aerisită!). Uitându-mă în urmă la actele mele de creaţie, când nu lucram şi eram mai fără griji şi responsabilităţi, eram mult mai creativă şi implicit mai inspirată. Hopa! Am dat fără să vreau de o legătură frumoasă: creativitate – inspiraţie. Şi aici: cine determină pe cine? N-aş putea spune. Dar sunt nişte întrebări la care merită să reflectăm, măcar atunci când ploaia ne ţine în casă. :)

Ei bine, am cam ajuns la o singură concluzie: fericiţi cei cu inspiraţie!

P.S.: Îmi doream de multă vreme să scriu ceva pe tema asta, dar n-aveam inspiraţie :) Am lăsat-o baltă şi iată cum îmi alunecă mâna pe claviatură în timpul unui curs (care din păcate nu-mi captează atenţia) la facultate. Îmi doresc de şi mai multă vreme să scriu o carte şi am convingerea că acel moment va veni şi că nu mă voi (mai) opri din scris.