M-am trezit de dimineata cu ideea ca urma o sambata friguroasa, obositoare si monotona. Pe jumatate inghetata si pe cealalta jumatate adormita :) am alergat dupa metrou sa ajung macar azi la timp la serviciu. Si ca in orice calatorie pe magistrala 1 (prietenii stiu de ce :p) , de fiecare data ai parte de cate o poveste, muzicala sau nu, mai mult sau mai putin adevarata, mai mult sau mai putin credibila, adeseori enervanta.
Nu condamn dar nici nu incurajez cersetoria, recunosc ca majoritatea ma intristeaza. Cersetorii, falsi sau autentici, drogati, alcoolici, sau intr-adevar oameni care au probleme, sunt ca o palma peste fata mea, a unui om cu o viata cat de cat normala, dar si peste fata societatii.
Astazi a fost insa altfel. La Timpuri Noi a urcat un tanar, sa zic pe la vreo 30 de ani, cu infatisarea tipica de cersetor - neingrijit, murdar, cu haine zdrentuite. Deja nu mai suportam ideea de a auzi un om tipand peste zgomotul creat de metrou in mers. Acel tipat, suprapus peste oboseala si stresul multora dintre noi este pentru mine ca si cum m-ar lua de umeri si m-ar scutura, mi se pare chiar violent.
Dupa ce a livrat textul binecunoscut cu "oameni buni cu suflet mare" m-a scos din rutina. O voce cat de cat calda a inceput sa recite Eminescu, intr-un mod destul de nerobotic. Pana la Lujerului, unde am coborat, omul ala a zis "Luceafarul". :) Da, ati putea spune ca m-a pacalit frumos, dar pentru un sfert de ora am fost in alta lume. De data asta mi-a dat mie o palma peste suflet, omului aproape mecanicizat de orasul asta zgomotos.
Mi-am amintit de liceu, perioada in care am citit si m-am bucurat de carti cel mai mult. O perioada frumoasa si plina de libertate si de nebunie, cred ca din viata unei bune parti dintre noi. Si mi-am amintit de Eminescu, omul si geniul ridicat pe piedestal si totodata blamat, interpretat si reinterpretat, care "ne trebuie" la bac si de care ne amintim in general (doar) pe 15 ianuarie. Ma tem ca din cauza faptului ca ne-a fost bagat pe gat in scoala n-am apucat sa-l "cunoastem" cu adevarat. Am avut ocazia in liceu ( :) si aici ma refer si la timpul liber, expresie de pretuit astazi) de a-i citi o mare parte din opera. Si mi-a placut enorm. Regasesti in textele lui sentimente sau stari greu de descris, pe care totusi le-a manuit frumos din condei. Asa ca nu pot decat sa-i multumesc omului din metrou care mi-a amintit de adolescentul si de framantarile adolescentine din mine.
Alatur o melodie superba a trupei Mondial, pe versurile lui Eminescu.
